Victor Slăvescu – viaţa şi opera

Născut în 1891, la 23 mai/5 iunie, în comuna Rucăr, judetul Arges, Victor Slăvescu este pentru trecutul românesc, aşa cum spunea academicianul Costin Murgescu, ”un om de finanţe devenit istoric al gândirii economice”.

Dat fiind faptul că tatăl său, Ion Slăvescu, colonel activ, era transferat în interes de serviciu de la o unitate militară la alta, urmează şcoala primară la Slatina, apoi primele 6 clase secundare la liceul “I.C.Brătianu” din Piteşti (1902-1908), iar pe ultimele doua la liceul “Gh.Lazăr” din Bucureşti.

În 1911, după susţinerea examenului de bacalaureat, se înscrie la Universitatea din Paris, unde a audiat cursurile unor reputaţi economişti cum ar fi profesorii: Paul Leroy Beaulieu, Charles Gide şi Charles Rist. Îşi continuă studiile în Germania, unde audiază cursurile profesorilor: Wilhelm Lexis (economie politică), Gustav Cohn (statistică), Lujo Brenato (economie), Walter Lotz (finanţe).

În 1914, la doar 23 de ani, Victor Slăvescu obţine titlul de doctor în ştiinţe economico-sociale şi filozofie al universităţii din Halle, cu calificativul magna cum laude, cu teza de doctorat Die Agrarfrage în Rumänien, avându-l ca îndrumător pe renumitul profesor agrarian Johanes Conrad.

Întors în patrie, Victor Slăvescu s-a integrat imediat în elita liberală, afirmându-se ca unul dintre promotorii de seamă ai politicii liberale, “prin noi înşine“, concepţia şi activitatea sa economică făcând dovada că opţiunea sa politică a fost generată de convingerile sale ideologice, argumentate economic, şi nu una oportunistă, motivată material. Şi-a găsit cu greu o slujbă modestă - ajutor contabil la Banca Româneasca. Tot în această perioadă (1915), a dat publicităţii lucrările: „Băncile comerciale mijlocii din România” şi „Lipsa de lucru în vreme de război” şi a început colaborarea la revistele „Economia naţională”, „Expres”, precum şi la ziarele „Universul” şi „Democraţia”.

Timp de doi ani îşi întrerupe activitatea începută la Banca Românească, fiind înrolat ca ofiţer voluntar în armată, odată cu intrarea României în primul război mondial. Este rănit lângă Braşov şi după o spitalizare de şase luni, revine pe frontul din Moldova. La Iaşi, Victor Slăvescu a avut ocazia să-i cunoască pe Dimitrie Gusti, Virgil Madgearu şi Ion Răducanu, cu ultimii doi punând bazele revistei „Independenţa economică”, considerată o publicaţie de referinţă pentru economiştii români din perioada interbelică. Cu toate că aveau unele diferenţe de opinii atât profesionale cât şi de angajare politică, cei trei vor colabora întreaga viaţă, fiind şi profesori la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti.

Încă de la sfârşitul primului război mondial, Victor Slăvescu s-a preocupat de politicile bancare din România. Victor Slăvescu a atras atenţia asupra nevoii existenţei unor baze solide şi sănătoase pentru instituţiile de credit mici şi mijlocii, evidenţiind rolul crucial al creditului într-o economie capitalistă.

În 1916, a publicat lucrarea „O victorie a capitalului românesc, cinci ani de luptă ai Băncii Româneşti”.

În 1918, Victor Slăvescu îşi reia activitatea la Banca Românească; întoarcerea sa a coincis cu o perioadă de expansiune a băncii în toată ţara, statutul Băncii Româneşti sprijinind ideea implicării sistemului bancar în dezvoltarea comerţului, industriei, întreprinderilor precum şi în consolidarea capitalului românesc în cât mai multe oraşe din ţară. Dar de această dată, Victor Slăvescu s-a ocupat de studierea condiţiilor concrete din noile provincii intrate în componenţa statului Român pentru organizarea serviciilor de bancă şi de credite; a petrecut astfel şase luni în Basarabia, aproape un an în Bucovina şi aproximativ doi ani în Transilvania, studiind problemele social economice din aceste zone precum şi activitatea anumitor bănci. Graţie acestei sarcini, este numit director în centrala Băncii Româneşti. Tot în acest an, la cererea preşedintelui Băncii Româneşti, publică volumul „Banca generală română şi războiul naţional”, care, mai târziu, în 1920, este integrat în lucrarea „Marea finanţă din România în vreme de război. Băncile comerciale 1914-1919”.

Încă din această perioadă Victor Slăvescu s-a angajat în dezbateri aprinse privind rolul finanţelor româneşti în soluţionarea problemelor cruciale ale României. A elaborat şi publicat în 1922 lucrarea „Organizarea de credit a României, considerată cea mai amplă monografie a sistemului de credit din ţara noastră, în perioada imediat următoare sfârşitului primului război mondial.

Monografia „Istoricul Băncii Naţionale a României (1880-1924)” a fost elaborată trei ani mai târziu (1925), în cadrul programului de cercetări ştiinţifice al Institutului Social Român; pentru Victor Slăvescu această lucrare a constituit prilejul de a evoca figura strălucită a principalului fondator al băncii de emisiune, Eugeniu Carada, a cărui conduită curajoasă şi demnă a admirat-o şi de care a fost atras nu numai din perspectiva convingerilor liberale, ci şi din punctul de vedere al problematicii agricole româneşti.

Vintilă Brătianu, ministrul de finanţe din acel timp, pecetluieşte cariera de om de finanţe şi de om politic a lui Victor Slăvescu. Astfel, în anul 1923, la propunerea protectorului său, Vintilă Brătianu, Victor Slăvescu a fost numit director la Societatea Naţională de Credit Industrial, recent înfiinţată în scopul sprijinirii dezvoltării industriei, fiind nevoit să părăsească Banca Românească şi punându-l într-o mare dilemă: ”Mă găsesc într-o mare încurcătură. Nu mă lasă inima să plec din Banca Românească, unde lucrasem cu atâta pasiune aproape 9 ani de zile, nu ştiam ce se va putea face la Creditul Industrial, nu cunoşteam oamenii cu care aveam să colaborez, nici ei nu mă ştiau ce pot şi ce nu. Eram la o mare răscruce de drum a carierei mele şi nu ştiam precis încotro să apuc“ (Jurnal – însemnări zilnice).

Realitatea descoperită în curând va fi mult mai cruntă decât îşi închipuise: a constatat cu surprindere că Creditul Industrial nu avea un program de activitate şi împărţea banii la întâmplare, ajutând prea mult pe minoritari. Astfel, Victor Slăvescu avea să lupte 24 ani nu numai împotriva solicitanţilor de credite nejustificate economic, dar şi împotriva colegilor săi de banca corupţi. Cu toate piedicele întâmpinate, nu a putut fi abătut de la calea sa corectă promovată. Ba, dimpotrivă, în 1927 a fost numit subdirector general, iar în 1935 a devenit director general. Permanent, a promovat interesele statului român şi fair play-ul în relaţiile cu partenerii străini.

În anii 1925-1926, a cumulat şi funcţia de consilier tehnic în Ministerul Finanţelor, unde fusese chemat de Vintilă Brătianu.

Victor Slăvescu a împletit în mod armonios activitatea practică cu cea didactică şi cercetarea ştiinţifică. În anii 1911-1912 face parte din grupul de economişti (Ion N. Angelescu, N. D. Xenopol, Virgil Madgearu, M. Săvulescu, Al. Radovici) care a reactivat problema organizării învăţământului economic superior românesc, ajungând ca la 1 noiembrie 1913 să se deschidă cursurile “Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale”.

Debutează în anul 1925 în învăţământul superior economic, fiind numit conferenţiar la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti (cursul de Transporturi şi întreprinderi), iar trei ani mai târziu, este promovat la gradul de profesor agregat la acelaşi curs; titularizarea ca profesor definitiv la catedra de Monedă, credit şi schimb o primeşte în 1938, iar în 1940, după asasinarea colegului său, Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, devine profesor de Economie politică şi Economie Naţională.

Victor Slăvescu s-a implicat în viaţa publică a ţării şi în calitate de om politic; astfel, în perioada 1927-1940 a fost ales de 6 ori deputat din partea Partidului Naţional Liberal şi o dată senator, propunere venită din partea breslei industriaşilor.

În perioada noiembrie – decembrie 1933, a ocupat funcţia de subsecretar de stat la finanţe, făcând parte din guvernul prezidat de I.G.Duca, iar din ianuarie 1934, după asasinarea primului ministru de către legionari, în cadrul guvernului a cărui conducere a fost preluată de Gh. Tatarăscu, Victor Slăvescu a ocupat portofoliul finanţelor, rămânând până în februarie 1935, când a demisionat, explicând acest gest astfel: „Eu sunt profesor şi nu pot susţine un lucru la catedră şi alt lucru pe banca ministerială”. În această perioadă, atât ca subsecretar de stat cât şi ca ministru, Slăvescu trăieşte un acut sentiment de insatisfacţie, deoarece nu s-a putut împăca sub nici o formă cu primordialitatea intereselor personale sau partinice în faţa celor ale ţării, constatând cu amărăciune că „se trag sfori” şi „schimbăm politica de la o zi la alta”.

Revine ca ministru, însă al Înzestrării Armatei şi tot atunci, în timpul regimului de autoritate instituit de Regele Carol al II-lea, face parte din Directoratul Frontului Salvării Naţionale şi din Comitetul de conducere al Institutului de Cercetări Sociale.

În 1937 profesorul Victor Slăvescu este numit vicepreşedinte al Consiliului Superior Bancar şi al Consiliului Superior Economic.

În toate funcţiile pe care le-a deţinut, marele profesor s-a remarcat printr-o corectitudine dusă până la extrem, excesivă după opinia unora, refuzând să facă compromisuri şi concesii pe care alţii le făceau fără scrupule. La retragerea sa din echipa guvernamentală, Gheorghe Tatarăscu avea să spună: „prea profesor, prea ortodox”.

Începând cu anul 1936, când devine membru corespondent al Academiei Române, la propunerea academicianului Dimitrie Gusti, Victor Slăvescu începe elaborarea „Monografiilor”, dedicate vieţii şi operei marilor economişti români. Contribuţiile sale ştiinţifice vizează două direcţii: monografie şi analiză economică.

În 1939, cu sprijinul unor mari personalităţi (printre care Nicolae Iorga), devine membru titular al Academiei Române, notând în jurnal că ziua în care a păşit în Aula Academiei a fost cea mai frumoasă din viaţa sa.

În iunie 1950 este arestat şi întemniţat la Sighet, pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare”, împreună cu majoritatea elitei intelectuale şi politice româneşti din perioada interbelică. Eliberat după cinci ani, Victor Slăvescu se retrage din viaţa publică, dedicându-şi întreaga viaţă cercetării ştiinţifice, încununată de o vastă operă de istorie a gândirii economice româneşti. Profesorul Victor Slăvescu s-a aplecat cu multă răbdare asupra vieţii şi operei lui Menelaus Ghermani, Ion Ionescu de la Brad, Alexandru I. Gheorghiu, Alexandru Vericeanu, A.D.Xenopol, Eric Winterhalder, Constantin Hurmuzaki, Dimitrie A.Sturza, Mihai Seulescu, Victor Badulescu, Gogu Cantacuzino, Petre S.Aurelian. La acestea se adaugă şi cele 14 volume consacrate finanţelor româneşti sub Alexandru Ioan Cuza şi Carol I, adevărate bănci de date. Parcurgerea monografiilor redactate în perioada 1937-1946, consacrate lui Ion Ghica, Petre Mavrogheni, D.P.Martian, D.A.Sturdza, A.D.Moruzi, N.Sutu şi Ion Strat, oferă cititorului o prezentare riguroasă, bazată pe surse variate. Dar nu toate lucrările lui Victor Slăvescu au văzut lumina tiparului, cele elaborate începând cu anul 1946 au rămas în manuscris. Noul regim nu mai avea nevoie de intelectuali de statura şi verticalitatea lui Victor Slăvescu în învăţământul superior, astfel în 1947    l-au îndepărtat de la catedră, iar cu ocazia reorganizării Academiei Române, în 1948, nu i-a mai fost reconfirmată calitatea de academician. Cu toate acestea, şi-a dedicat întreaga energie creatoare cercetării ştiinţifice, studierii istoriei finanţelor şi economiei Româneşti.

Dar cea mai reprezentativă şi valoroasă lucrare a profesorului din ultimii ani de viaţă rămâne „Istoria mişcării socialiste din România (lucrare conţinând 21 volume).

În perioada 1947-1977 a lucrat aproape zilnic în Biblioteca Academiei Române şi la Arhivele Statului, lăsând posterităţii numeroase volume în manuscris.

A încetat din viaţă la Bucureşti la 24 septembrie 1977, lăsând în urmă, în afară de opera tipărită, încă 22 de lucrări (aproximativ 80 de volume), care au însumat peste 30 000 de pagini dactilografiate.

Opera sa economică se înscrie pe trei coordonate: istoria economiei naţionale şi a gândirii economice româneşti, structura economiei româneşti şi problematica acesteia în prima jumătate a secolului al XX-lea (orientare în cadrul căreia sectorul bancar ocupa primul loc) şi teoria economică fundamentală.

Vorbind despre profesorul Victor Slăvescu, profesorul Anghel N.Rugină, cel care deşi departe de ţară a continuat să-i fie de un real sprijin moral, remarca: „deşi a avut atâtea îndeletniciri şi funcţii oficiale, cea care i-a stat mai aproape de inimă a fost aceea de profesor”. Tot în acest sens, un coleg al lui Anghel Rugină remarca: „Slăvescu a făcut din catedră şi prezentarea de prelegeri un ideal, o adevărată funcţie de educaţie naţională”.

Atât ca profesor dar şi ca specialist, Victor Slăvescu se manifesta direct, sever şi exigent, transformând comportamentul celor din jur în concluzii ironice dar pline de învăţăminte.

Studentul reprezenta pentru profesorul Victor Slăvescu nu doar un bagaj de cunoştinţe, ci şi o capacitate în a le utiliza corect şi prompt: „În viaţa economică, dacă dai răspunsul la problemele cu care te confrunţi, abia după ce a trecut momentul soluţionării lor eficace, atunci, fie el corect în sine, răspunsul devine practic nefolositor ”.